Un lied de Schumann te tulbură cu prezenţa dragostii la optsprezece ani, fără să-ţea de nevoia de-a-l strânge în braţe, de-a-l avea numai tu, de-ai spune "tu" ochi în ochi, respirându-l posesiv.
Îţi venea s-o respiri, nu s-o priveşti.
Lipsa de încântare a celorlalţi [...] îi dădeau certitudinea că ceilalţi n-o văd, nu ca se-nşală.
Ceea ce [...] îi apăruse ca o răsplată firească din partea ei, acum ăi apărea ca un sacrificiu de care nu se simţea capabilă.
Îşi dădu seama cât de umilitor ar fi fost pentru el ca ea să accepte un alt dansator întru zâmbet la fereastra priveliştilor.
E tare ciudat să vezi cu mintea că s-a sfârşit, aşa cum e normal să fie, ceva abea început în enormul absurd al inimii.ţ
Îndrăgostirile se nasc din lipsa de contact cu subconştientul.
Acesta era blestemul: singurătatea regăsită în iubire, altfel decât în lupta vieţii. Iubeşti ca să nu fii singur, ca să te însoţeşti. Dar iubind, te îndrăgosteşti de altcineva decât de omul real [...] pe care crezi că-l ai prin gestul de cuprindere şi însoţire, al dragostii.
Noaptea predispune la exagerări.
Expresia fericirii nu e un râs, e numai strălucirea lui pură.
Tot ce, știut, se învechise, trăit, devenea noi. Inima-și trimitea bătaia în fiecare gând. [...] Secundele nu mai erau treptele de pivniță sau de pod ale timpului, ci terasele lui, tipsiile imensității lui oferite.
Zâmbetul feminin al unei eterne tăceri.
Dragostea nu va spune niciodată: am ascultat o femeie. Femeile însă nu știu să asculte decât vorbele dragostii, nu și gândurile ei.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu