Twelve Kingdoms - anime

This is a world in which gods exist. Here, people don't pray.

There are times you should be happy. But you simply can't.

People are competitive about how unfortunate they are. Feeling like the most unfortunate person in the world gives you the same pleasure as being the happiest person in the world. And when someone denies you that pleasure, you feel angry.

Romanul adolescentului miop - Mircea Eliade

Și cu toate acestea, și eu încerc la răstimpuri nevoia de a-mi deschide sufletul. Dar mă înfrâng. Și nu vorbesc niciodată, nimănui, despre cele ce bănuiesc că se petrec înăuntrul sufletului meu. Pe mine mă supără confesiunile. Sunt o slăbiciune. Eu nu înțeleg cum un bărbat poate avea nevoie de sprin=jinul altuia. Chiar cel mai bun prieten e un dușman în ceasurile grele. Atunci, trebuie să rămâi singur. Trebuie să iybândești sau să fii înfrânt, singur.

...Eu știu ce se petrece cu mine: sunt un sentimental. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt sentimental ca orice alt adolescent. Pentru că, altminteri, n-aș fi acum întristat. N-am niciun motiv să fiu întristat.
Eu am înțeles de ce nu sunt mulțumit. Pentru că nu "mi-am deschis sufletul" prietenilor. Sunt și eu ca toți ceilalți.
Am și eu nevoie de prieteni. Zadarnic mă mințeam. Și eu, ca toți ceilalți.
Vreau adevărul, până la capăt. Vreau să fiu sincer.
Parcă eu nu știu ? Nu știu că sunt sentimental și slab, și lipsit de voință ? Nu visez și eu fecioare blonde, cu care să mă plimb prin parc, sub lună, sau pe lac, într-o luntre albă ? Nu mă visez săvârșind fapte eroice și culegând laurii odată cu săruturile frumoaselor necunoscute care...?
Dar toate acestea sunt lucruri triste și stupide. [...] Sunt caraghioase.
Ar trebui să fac altceva. Ar trebui s[-mi caut frânghia și să mă biciuiesc. Pentru că sunt imbecil. [...]
Mai mult. Sunt cel mai nătâng dintre toți, orișicât m-aș ascunde. Sunt atât de nătâng, încât nici nu mă revoltă noapte aceasta pierdută, și slăbiciunea sufletului meu și ruina voinței mele, și pustiul minții mele. Și scriu aici, în loc să mă biciuiesc și să mă purific. Sunt dezgustat de tot, chiar și de durere. Căutam durerea trupului. Acum..
Și nici acum nu mi-e somn. Și nici nu pot citi.
Ceea ce înseamnă că sunt imbecil.

Azi am citit cartea lui Ionel Teodoreanu: "Ulița copilăriei" și am plâns. Nu mi-a fost rușine: am plâns.
[...]
Am plâns, dar am pus apoi cartea în raft și am râs.
[...]
Eu n-am sărutat niciodată zarzări înfloriți. Eu mi-am mușcat buzele, pentru că nu știam cine sunt. Eu mă întrebam și mă chinuiam să răspund și mă ofileam negăsind răspunsuri.
[...]
Iartă-mă, Ionel Teodoreanu; dar dacă există Sonia, spune-i că un băiat urât, care nu știe ce vrea, e trist din pricina ochilor ei.
Spune-i să vină să-mi dăruiască trei cuvinte de mângâiere și să nu se înspăimânte de mine.
Iar dacă Sonia nu vrea să plece de acolo, din Moldova ei, spune-i să-mi trimită adresa, pentru că eu am să-mi vând cărțile lui Felix Le Dantce și am să mă duc să mă mângâie Sonia...

Știu că nu mi-e îngăduit să fiu trist și să-mi șterg lacrimi. Dar aceasta nu o va afla nimeni. Voi rupe paginile și le voi arde. Lasă-mă acum să strig pentru mine fericirea asfințită aici, în odăița cu pereții scunzi și cu două ferestruici. Eu voi scrie și mă voi ruga Domnului ca tu să plângi, iar atunci voi putea plânge și eu, cu lacrimi multe și neștiute. Nu le va afla nimeni. Lasă-mă să-și destăinuiesc ție fericirea singurătății mele. Știu, aceaste e o mare slăbiciune. Știu cât de abătut mă voi afla mai târziu. Dar mă simt acum atât de singur și de trist în odăița mea..

Visez acum vise noi şi dulci. Iar visele se strecoară în viaţa mea, şi mie îmi par viaţă şi altora vise.
Sunt încă trist ?

...Dar de unde am plecat ? De la sufletul mansardei, poate. Ce fericit mă simt că uit tristeţea. Şi ce fericit sunt că voi scrie despre sufletlu mansardei mele. Cum să nu-l cunosc şi să nu-ş ăndrăgesc, când am lăcrimat în atâtea amurguri aproape de el ? Mi se descoperă numai mie. Îl ghicesc [...] în fiecare amintire.
Vieşuiesc cu toate aceste umbre străvezii lângă mine, iar eu păşesc înainte, şi ele rămân în aceleaşi locuri, tinghere, când mansarda e luminată de prieteni. Atunci le zăresc, le zâmbesc numai lor. Nimeni nu le bănuieşte farmecul. Nimeni nu ştie că eu m-aş sufoca respirând alt văzduh [...]. Când mă întorc din stradă, mângâi cu ochii zidurile. Sufletul lor se teopşte alături de al meu. Ce se va întâmpla dacă mansarda va fo stăpânită de altul ?!...

Câțiva dintre colegii mei se îndrăgostesc în vacanțe. Iubesc și suferă. Dar aceasa nu dureayă mult timp. Încep să calce alături de dragoste. Se socotesc nătângi dacă nu obțin sărutări și îmbrățișări prelungite. Ceea ce se reduce tot la fiziologie.
La petreceri se dansează. Dansurile nu sunt artistice. Și cu atât mai puțin sentimentale. Trupurile se apropie, își potrivesc simetric formele și se învârtesc, ritmic. Urmează încordări și dintr-o parte și din cealaltă. Adică, fiziologie.
Faptul poate supăra pe moraliști. Dar există. Din pricini felurite, noi nu ne putem satisface nici senzualitatea, nici impulsul sentimental. Acestea se aștern straturi, straturi în suflet și așteaptă. Sau deviază, în forme neașteptate, curioase. Sau se pervertesc, înfiorând.

M-am schimbat, acum, mult. Am înțeles că trebuie să duc o viață dublă. De aceea, altul sunt față de prieteni și altul față de mine însumi. Am încercat de multe ori să aflu cine sunt. Dar n-am izbutit, și în ziua aceea am fost cumplit de trist. Dimineața, însă, am avut perfecta conștiință de mine însumi. Ceea ce m-a mângâiat.

Când am văzut eu cea dintâi floare ? Și când am zâmbit eu, urmărind cu ochii un fluture alb _ Când m-am întristat, copleșit de apusuri reci și roșietice, care se preling pe ziduri, însângerând bulevardele ?...

După un an, aproape toți prietenii mei au iubit. N-a scăpat nimeni. Numai eu. Eu mă bucur de aceasta și îmi spun ă e dovadă de virilitate. Dar parcă eu nu știu că atunci mă mint și că îmi mușc buzele că nu plâng ? Și nu știu că zâmbesc întotdeauna silit și batjocoresc pe cei îndrăgostiți, dar că și eu vreau să încerc iubirea, pentru că în inima mea clocotește iubirea și se revarsă ?

E drept, sunt și eu câteodată obosit. Și atunci sunt slab și scriu aici pagini duioase, triste, dulci. Dar acestea sunt false. Dimineața, în zori, când mă deștept, dacă aș reciti, aș râde. [...] Simt clocotind în vine, în piept, la tâmple, viața. O viață pe care niciunul dintre tovarășii mei nu o simte. O viață care crește și se tulbură, și spumegă, și se înfierbântă, și crește, și amenință, și zguduie temeliile făpturii mele. O viață pe care cu greu o acopăr și o ascund. Dar pe care o simt când sunt singur și care mă înfioară [...] .

Și fiecare mă învinuiește de monotonie și îmi spune șoarec de bibliotecă. Dar ei nu cunosc patima mea, nici îndoielile, nici zbuciumul, nici lupta, nici biruința mea.

Sunt obosit și trist, și sunt singur în casa aceasta, grea de amintiri. De ce mă năpădesc amintirile ? Și de ce mă învăluie noaptea de vară cu tânguiri de greieri și asfințit de patimi ? Și nu mai am deloc puteri în mine ? Și sufletul meu e cu adevărat năruit ? Trebuie să mi-l schimb ? Trebuie să mă schimb ? Trebuie să mă pogor în stradă și să întind brațele, culegând ajutor și dragoste ? Trebuie să-mi câștig prietenni ?
Ceea ce nu înțeleg eu acum îmi îndurerează ființa până la măduvă. Oare am ajuns atât de neputincios, încât o noapte de vară să mă destrame într-atât ?
Cât aș vrea să știu ce voi simți și voi gândi eu în vara viitoare... Și cât aș vrea să știu dacă atunci sufletu-mi va îngădui să plâng...

Schimbări de temelii s-au înfăptuit în suflet, aproape fără să iau în seamă. Ceea ce prețuiam mai înainte privesc acum cu nepăsare. [...] M-am deșteptat îmbogățit, împlinit și, totuși, chinuit de sentimentul absenței unor lucruri despre care nu știu nimic. Oh ! cât mi-e de greu să scriu ceea e nu am învățat din cărți; nu aflu cuvinte, nu ghicesc procedeele...

Cine ar putea înțelege tristețea sălbatică a acestui sfârșit pentru totdeauna ?...