Boogiepop Phantom

The past will often attack the present with the pain of memories.

The brain is a microcosm creating its own stories. People then live out these stories.

Time does not exist. Only the illusion of memories exists. Thus, man has created clocks and seconds.

Existence does not rely on matter. Everything seen is phantom. Existence relies on the individual.

Reality is nothing more than holograms that the brain is watching.

From a neurological point of view, when the brain matches the correct frequnceis, the present is created.

The walking dream called the world is constantly changing. What's so sad about that ?

Pure perfection has no past. That is how you live purely.

Magicianul - John Fowles

Am obținut [...] iluzia pretențioasă de a fi poet. Nimic nu era mai puțin poetic decât plictisul pe care-l aveam când mă gândeam la existență în general și la modul de a mi-o câștiga. Eram prea necopt ca să știu că cinismul de orice fel este o mască pentru neputința de adaptare - pe scurt, un fel de impotență și că a disprețui orice fel de efort este cel mai mare efort.

Oare a fi liber era o poză sau și adevărul despre ea ?

Atunci, pentru prima oară în viață, am făcut dragoste cu o femeie plângând.

Trupurile de piatră pe un pat au devenit mormânt, temători până la durere să spunem ceea ce gândim.

Orice întâmplare, indiferent cât de măruntă, [...] căpăta valoare nemăsurată, fiind izolată, încadrată și amplificată de propria singularitate.

Un alt sistem pe care societatea îl aplică pentru a controlahazardul şi pentru a opri sclavii de a se folosi de libertatea de opţine este să le spună c trecutul este mai nobil decât prezentul.

Un anumit tip de individ se implică în societate fără să realizeze aceasta, celălalt controlează societatea. Primul este o rotiță, un dispozitiv, al doilea este inginerul, automobilistul. Cel care s-a exclus nu are decât propria iscusință de a-și exprima dezlegarea dintre propria existență și sentimentul deșertăciunii. [...] Sentimentul deșertăciunii, mai greu de suportat decât bine cunoscuta solitudine fizică și existențială, o stare metafizică de om abandonat în pustiu. Se manifestă aproape cu concretețea tuberculozei sau a cancerului.

Cânta sălbatic, cu toată forța glasului neinhibat, ceva amelodic în ritm musulman, imaterial, sunet legat de loc, nu de om. [...] Acum suna intens, misterios, izvorând dintr-o singurătate și o suferință care o făcea pe a mea măruntă și absurdă.

Mă uitam la smângălelile neglijente, amețite, și simțeaam disperarea omului de rând și infernala, necesara alinare a geniului de la normalitate. Un om care te tapează de zece franci, care se duce acasă și pictează ceea ce cândva va valora zece milioane.

A fi altfel nu înseamnă a fi lipsit de satisfacții.

În viaţa fiecăruia are loc un moment de maximă intensitate. Atunci trebuie să ştii să te accepţi. Este momentul în care eşti ceea ce eşti, totodată ceea ce vei fi. Eşti încă în devenire, neîmplinit. Iar dacă nu-ţi dai seama de momentul de maximă intensitate, vei fi ca majoritatea oamenilor. Puţini identifică momentul şi acţionează în consecinţă.

Ea se vedea îngerul meu salvator, când eu doream să fie îngerul iertării mele.

Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemănarea între ei.

Ne iubeam, dar eram înlănţuiţi de pereţi opuşi, ne aflam faţă în faţă pentru eternitate, fără a ne putea atinge.

Sigur ca orice bărbat, am încercat să o înduplec să-mi dea speranţă că mă va aştepta, că nu mă va judeca prea pripit. Dar m-a oprit cu o privire. Nu o s-o uit niciodată. Aproape că mă ura. Ura de pe faţa ei [...] schimba total ordinea naturală a lucrurilor. [...] Două feţe tinere, brusc îmbătrânite, stând faţă în faţă. Există momente care rămân după ce toate celelalte, zgomote, obiecte, acea stradă urâtă au dispărut în colb şi uitare. Două feţe albe. Mirosul de liliac. Întunericul abisal.

Zâmbetul straniu spunea că dacă spunea aveam noi doi un secret, aceasta era iluzia noastră. [...] Expresia gurii, calmă şi amuzată, era enigmatică şi dezvăluitoare, totodată propunea şi nega prefăcătoria.

Trebuia să o cunosc pe această tânără cu figură de nord-europeană, inteligentă, amuzantă şi extrem de atrăgătoare. Doream să ştiu ce făcea în Phraxos, de unde venea, realitatea ascunsă de mister.

Evenimentele din timpul celor două zile dispăreau, intrau într-un sertar, ca visele. Totuşi, am avut atunci, mergând, un sentiment nemaipomenit de ciudat, ajutat de ora matinală, de absoluta singurătate şi de tot ce se întâmplase, sentimentul că pătrunsesem în lumea miturilor - o experienţă care fizic dădea senzaţia, moment de moment, de a fu fist în acelaşi timp tânăr şi dintotdeauna. [...] Nu era un sentiment literar, ci un sentiment misterios, prezent şi concret, de entuziasm, de a fi în situaţia în care orice se poate întâmpla. Ca şi cum lumea fusese reinventată în aceste ulitme trei zile numai pentru mine.

Twelve Kingdoms - anime

This is a world in which gods exist. Here, people don't pray.

There are times you should be happy. But you simply can't.

People are competitive about how unfortunate they are. Feeling like the most unfortunate person in the world gives you the same pleasure as being the happiest person in the world. And when someone denies you that pleasure, you feel angry.

Romanul adolescentului miop - Mircea Eliade

Și cu toate acestea, și eu încerc la răstimpuri nevoia de a-mi deschide sufletul. Dar mă înfrâng. Și nu vorbesc niciodată, nimănui, despre cele ce bănuiesc că se petrec înăuntrul sufletului meu. Pe mine mă supără confesiunile. Sunt o slăbiciune. Eu nu înțeleg cum un bărbat poate avea nevoie de sprin=jinul altuia. Chiar cel mai bun prieten e un dușman în ceasurile grele. Atunci, trebuie să rămâi singur. Trebuie să iybândești sau să fii înfrânt, singur.

...Eu știu ce se petrece cu mine: sunt un sentimental. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt sentimental ca orice alt adolescent. Pentru că, altminteri, n-aș fi acum întristat. N-am niciun motiv să fiu întristat.
Eu am înțeles de ce nu sunt mulțumit. Pentru că nu "mi-am deschis sufletul" prietenilor. Sunt și eu ca toți ceilalți.
Am și eu nevoie de prieteni. Zadarnic mă mințeam. Și eu, ca toți ceilalți.
Vreau adevărul, până la capăt. Vreau să fiu sincer.
Parcă eu nu știu ? Nu știu că sunt sentimental și slab, și lipsit de voință ? Nu visez și eu fecioare blonde, cu care să mă plimb prin parc, sub lună, sau pe lac, într-o luntre albă ? Nu mă visez săvârșind fapte eroice și culegând laurii odată cu săruturile frumoaselor necunoscute care...?
Dar toate acestea sunt lucruri triste și stupide. [...] Sunt caraghioase.
Ar trebui să fac altceva. Ar trebui s[-mi caut frânghia și să mă biciuiesc. Pentru că sunt imbecil. [...]
Mai mult. Sunt cel mai nătâng dintre toți, orișicât m-aș ascunde. Sunt atât de nătâng, încât nici nu mă revoltă noapte aceasta pierdută, și slăbiciunea sufletului meu și ruina voinței mele, și pustiul minții mele. Și scriu aici, în loc să mă biciuiesc și să mă purific. Sunt dezgustat de tot, chiar și de durere. Căutam durerea trupului. Acum..
Și nici acum nu mi-e somn. Și nici nu pot citi.
Ceea ce înseamnă că sunt imbecil.

Azi am citit cartea lui Ionel Teodoreanu: "Ulița copilăriei" și am plâns. Nu mi-a fost rușine: am plâns.
[...]
Am plâns, dar am pus apoi cartea în raft și am râs.
[...]
Eu n-am sărutat niciodată zarzări înfloriți. Eu mi-am mușcat buzele, pentru că nu știam cine sunt. Eu mă întrebam și mă chinuiam să răspund și mă ofileam negăsind răspunsuri.
[...]
Iartă-mă, Ionel Teodoreanu; dar dacă există Sonia, spune-i că un băiat urât, care nu știe ce vrea, e trist din pricina ochilor ei.
Spune-i să vină să-mi dăruiască trei cuvinte de mângâiere și să nu se înspăimânte de mine.
Iar dacă Sonia nu vrea să plece de acolo, din Moldova ei, spune-i să-mi trimită adresa, pentru că eu am să-mi vând cărțile lui Felix Le Dantce și am să mă duc să mă mângâie Sonia...

Știu că nu mi-e îngăduit să fiu trist și să-mi șterg lacrimi. Dar aceasta nu o va afla nimeni. Voi rupe paginile și le voi arde. Lasă-mă acum să strig pentru mine fericirea asfințită aici, în odăița cu pereții scunzi și cu două ferestruici. Eu voi scrie și mă voi ruga Domnului ca tu să plângi, iar atunci voi putea plânge și eu, cu lacrimi multe și neștiute. Nu le va afla nimeni. Lasă-mă să-și destăinuiesc ție fericirea singurătății mele. Știu, aceaste e o mare slăbiciune. Știu cât de abătut mă voi afla mai târziu. Dar mă simt acum atât de singur și de trist în odăița mea..

Visez acum vise noi şi dulci. Iar visele se strecoară în viaţa mea, şi mie îmi par viaţă şi altora vise.
Sunt încă trist ?

...Dar de unde am plecat ? De la sufletul mansardei, poate. Ce fericit mă simt că uit tristeţea. Şi ce fericit sunt că voi scrie despre sufletlu mansardei mele. Cum să nu-l cunosc şi să nu-ş ăndrăgesc, când am lăcrimat în atâtea amurguri aproape de el ? Mi se descoperă numai mie. Îl ghicesc [...] în fiecare amintire.
Vieşuiesc cu toate aceste umbre străvezii lângă mine, iar eu păşesc înainte, şi ele rămân în aceleaşi locuri, tinghere, când mansarda e luminată de prieteni. Atunci le zăresc, le zâmbesc numai lor. Nimeni nu le bănuieşte farmecul. Nimeni nu ştie că eu m-aş sufoca respirând alt văzduh [...]. Când mă întorc din stradă, mângâi cu ochii zidurile. Sufletul lor se teopşte alături de al meu. Ce se va întâmpla dacă mansarda va fo stăpânită de altul ?!...

Câțiva dintre colegii mei se îndrăgostesc în vacanțe. Iubesc și suferă. Dar aceasa nu dureayă mult timp. Încep să calce alături de dragoste. Se socotesc nătângi dacă nu obțin sărutări și îmbrățișări prelungite. Ceea ce se reduce tot la fiziologie.
La petreceri se dansează. Dansurile nu sunt artistice. Și cu atât mai puțin sentimentale. Trupurile se apropie, își potrivesc simetric formele și se învârtesc, ritmic. Urmează încordări și dintr-o parte și din cealaltă. Adică, fiziologie.
Faptul poate supăra pe moraliști. Dar există. Din pricini felurite, noi nu ne putem satisface nici senzualitatea, nici impulsul sentimental. Acestea se aștern straturi, straturi în suflet și așteaptă. Sau deviază, în forme neașteptate, curioase. Sau se pervertesc, înfiorând.

M-am schimbat, acum, mult. Am înțeles că trebuie să duc o viață dublă. De aceea, altul sunt față de prieteni și altul față de mine însumi. Am încercat de multe ori să aflu cine sunt. Dar n-am izbutit, și în ziua aceea am fost cumplit de trist. Dimineața, însă, am avut perfecta conștiință de mine însumi. Ceea ce m-a mângâiat.

Când am văzut eu cea dintâi floare ? Și când am zâmbit eu, urmărind cu ochii un fluture alb _ Când m-am întristat, copleșit de apusuri reci și roșietice, care se preling pe ziduri, însângerând bulevardele ?...

După un an, aproape toți prietenii mei au iubit. N-a scăpat nimeni. Numai eu. Eu mă bucur de aceasta și îmi spun ă e dovadă de virilitate. Dar parcă eu nu știu că atunci mă mint și că îmi mușc buzele că nu plâng ? Și nu știu că zâmbesc întotdeauna silit și batjocoresc pe cei îndrăgostiți, dar că și eu vreau să încerc iubirea, pentru că în inima mea clocotește iubirea și se revarsă ?

E drept, sunt și eu câteodată obosit. Și atunci sunt slab și scriu aici pagini duioase, triste, dulci. Dar acestea sunt false. Dimineața, în zori, când mă deștept, dacă aș reciti, aș râde. [...] Simt clocotind în vine, în piept, la tâmple, viața. O viață pe care niciunul dintre tovarășii mei nu o simte. O viață care crește și se tulbură, și spumegă, și se înfierbântă, și crește, și amenință, și zguduie temeliile făpturii mele. O viață pe care cu greu o acopăr și o ascund. Dar pe care o simt când sunt singur și care mă înfioară [...] .

Și fiecare mă învinuiește de monotonie și îmi spune șoarec de bibliotecă. Dar ei nu cunosc patima mea, nici îndoielile, nici zbuciumul, nici lupta, nici biruința mea.

Sunt obosit și trist, și sunt singur în casa aceasta, grea de amintiri. De ce mă năpădesc amintirile ? Și de ce mă învăluie noaptea de vară cu tânguiri de greieri și asfințit de patimi ? Și nu mai am deloc puteri în mine ? Și sufletul meu e cu adevărat năruit ? Trebuie să mi-l schimb ? Trebuie să mă schimb ? Trebuie să mă pogor în stradă și să întind brațele, culegând ajutor și dragoste ? Trebuie să-mi câștig prietenni ?
Ceea ce nu înțeleg eu acum îmi îndurerează ființa până la măduvă. Oare am ajuns atât de neputincios, încât o noapte de vară să mă destrame într-atât ?
Cât aș vrea să știu ce voi simți și voi gândi eu în vara viitoare... Și cât aș vrea să știu dacă atunci sufletu-mi va îngădui să plâng...

Schimbări de temelii s-au înfăptuit în suflet, aproape fără să iau în seamă. Ceea ce prețuiam mai înainte privesc acum cu nepăsare. [...] M-am deșteptat îmbogățit, împlinit și, totuși, chinuit de sentimentul absenței unor lucruri despre care nu știu nimic. Oh ! cât mi-e de greu să scriu ceea e nu am învățat din cărți; nu aflu cuvinte, nu ghicesc procedeele...

Cine ar putea înțelege tristețea sălbatică a acestui sfârșit pentru totdeauna ?...

On Truths and Lies in a Nonmoral Sense - Friedrich Nietzsche

Once upon a time, [...] there was a star upon which clever beasts invented knowing. That was the most arrogant and mendacious minute of "world history", but nevertheless, it was only a minute.

How miserable, how shadowy and transient, how aimless and arbitrary the human intellect looks within nature.

It is human, and only its possessor and begetter take it so solemnly.

The pride connected with knowing and sensing lies like a blinding fog over the eyes and senses of men, thus deceiving them concerning the value of existence.

The intellect unfolds its principle powers in dissimulation, [...] since they have been denied the chance to wage the battle for existence with horns or with sharp teeth of beasts of prey.

Deception, flattering, lying, deluding, talking behind the back, putting up a false front, living in borrowed splendor, wearing a mask, hiding behind convention, playing a role for others and for oneself [...] is so much the rule and the law among men that there is almost nothing which is less comprehensible than how an honest and pure drive for truth could have arisen among them.

Eyes merely glide over the surface of things and see "forms".

Man permits himself to be deceived in his dreams every night of his life.

What does man actually know about himself ? [...] Does nature not conceal most things from him (even concerning his own body) in order to confine and lock him within a proud, deceptive consciousness ?

The individual wants to maintain himself against other individuals. [...] But at the same time, from boredom and necessity, man wishes to exist socially, and with the herd.

What men avoid by excluding the liar is not so much being defrauded as it is being harmed by means of fraud. [...] What they hate is basically not deception itself, but rather the unpleasant, hated consequences of certain sorts of deception.

Toward those truths which are possibly harmful and destructive he is even hostilely inclined.

Is language the adequate expression of all realities ?

It is only by means of forgetfulness that man can ever reach the point of fancying himself to posses a "truth".

If he will not be satisfied with truth, [...] he will always exchange truths for illusions.

If truth alone had been the deciding factor in the genesis of language, [...] there would not be so many languages.

We separate things according to gender, designating the tree as masculine and the plant as feminine. What arbitrary assignments ! How far this oversteps the canons of certainty !

We believe that we know something about the things themselves when we speak of trees, colors, snow and flowers; and yet we posses nothing but metaphors for things - metaphors which correspond in no way to the original entities.

Every word instantly becomes a concept precisely insofar as it is not supposed to serve as a reminder of the unique and entirely individual original experience to which it owes its origin; but rather, a word becomes a concept insofar as it simultaneously has to fit countless more or less similar cases.

Just as it certain that one leaf is never totally the same as another, so it is certain that the concept "leaf" is formed by arbitrarily discarding these individual differences and by forgetting the distinguishing aspects. This awakens the idea that, in addition to the leaves, there exists in nature the "leaf": the original model according to which all the leaves were perhaps woven, sketched, measured, colored, curled and painted - but by incompetent hands, so that no specimen has turned out to be a correct, trustworthy, and faithful likeness of the original model.

We obtain the concept, as we do the for, by overlooking what is individual and actual.

What then is truth ? A movable host of metaphors, metonymies and antropomorphisms. [...] Truths are illusions which we have forgotten are illusions - they are metaphors that have become worn out and have been drained of sensuous force, coins which have lost their embossing and are now considered as metal and no longer as coins.

To be truthful means to employ the usual metaphors, [...] the duty to lie according to a fixed convention, to lie with the herd and in a manner binding upon everyone. [...] Thus man lies in the manner indicated, unconsciously and in accordance with habits which are centuries' old.

The venerability, reliability, and utility of truth is something which a person demonstrates for himself from the contrast with the liar.

Man builds with the far more delicate conceptual material which he first has to manufacture from himself.

When someone hides something behind a bush and looks for it again in the same place and finds it there as well, there is not much to praise in such seeking and finding. Yet this is how matters stand regarding seeking and finding "truth" within the realm of reason.

He strives to understand the world as something analogous to man, and at best he achieves by his struggles the feeling of assimilation. [...] He forgets that the original perceptual metaphors are metaphors and takes them to be the things themselves.

Only by means of the petrification and coagulation of a mass of images which originally streamed from the primal faculty of human imagination like a fiery liquid, [...] only by forgetting that he himself is an artistically creating subject, does man live with any repose, security and consistency.

If but for an instant he could escape from the prison walls of this faith, his "self consciousness" would be immediately be destroyed.

It is even a difficult thing for him to admit to himself that the insect or the bird perceives an entirely different world from the on man does.

But in any case it seems to me that "the correct perception" - which would mean "the adequate expression of an object in subject" - is a contradictory impossibility.

"Appearance" is a word that contains many temptations, [...] for it is not true that the essence of things "appears" in the empirical world.

A painter without hands who wished to express in song the picture before his mind would, still reveal more about the essence of things than does the empirical world.

But when the same image has been generated millions of times and has been handed down for many generations and finally appears on the same occasion every time for all mankind, then it acquires at last the same meaning for men it would have if it were the sole necessary image.

An eternally repeated dream would certainly be felt and judged to be reality.

Science will be able to dig successfully in this shaft forever, and the things that are discovered will harmonize with and not contradict each other. How little does this resemble a product of imagination, for it were such, there should be some place where the illusion and reality can be divined.

All that we actually know about these laws of nature is what we ourselves bring to them - time and space, and therefore relationships of succession and number. [...] But we produce these representations in and from ourselves. [...] If we are forced to comprehend all things only under these forms, then it ceases to be amazing that in all things we actually comprehend nothing but these forms.. For they must all bear within themselves the laws of number, and it is precisely number which is most astonishing in things. [...] Thus it is we who impress ourselves in this way.

The drive toward the formation of metaphors is the fundamental human drive. [...] This drive is not truly vanquished and scarcely subdued by the fact that a regular and rigid new world is constructed as its prison from its own ephemeral products, the concepts. It seeks a new realm and another channel for its activity, and it finds this in myth and in art generally. This drive continually confuses the conceptual categories and cells by bringing forward new transferences, metaphors, and metonymies. It continually manifests an ardent desire to refashion the world which presents itself to walking man, so that it will be as colorful, irregular, lacking in results and coherence, charming and eternally new as the world of dreams. Indeed, it is only by means of he rigid and regular web of concepts that the walking man clearly sees that he is awake: and it is precisely because of this that he sometimes thinks that he must be dreaming when this web of concepts is torn apart by art.

If the same dream came to us every night we would be just as occupied with it as we are with the things that we see every day.

If a workman were sure to dream for twelve straight hours every night that he was king, I believe that he would be just as happy as a king who dreamt for twelve hours every night that he was a workman.

But man has an invincible inclination to allow himself to be deceived. [...] So long as it is able to deceive without injuring, that master of deception, the intellect, is free.

Code Geass 01 - anime

Why did I chose such a weak personality to fake ?

Kind people are the ones who have one sided loves.

Inequality is not evil. Equality itself is evil.

False tears are capable of hurting other people. False smiles are capable of hurting oneself.

Ghost in the Shell 2 Innocence - anime

If our gods and our hopes are nothing but scientific phenomena, then it must be said that our love is scientific as well.

It is no use to blame the looking glass if your face is askew. The mirror is not an instrument of enlightenment but of illusion.

Why are humans so obsessed with recreating themselves?

Children have been excluded from the customary standards of human behavior, if you define humans as beings who possess a conventional identity and act out of free will. Then what are children who endure in the chaos preceding maturity? They differ profoundly from "humans," but they obviously have human form.

A fine spring day. A carriage sprints between this world and the next.

But everything still holds me. In my heart. Hidden deep in my mind. – River of Crystals.

One need not be Caesar in order to understand Caesar.

Let one walk alone, committing no sin, with few wishes, like an elephant in the forest.

The world cannot live at the level of its great men.

What the body creates is as much an expression of DNA as the body itself.

How great is the sum of thy thoughts. If I should count them, they are more in number than the sand.

The less one forgets the less one can remember.

T here's loyalty that protects secrets and loyalty that protects the truth.
There's no truth without secrets.

Life and death come and go like marionettes dancing on a table. Once their strings are cut, they easily crumble.

No matter how far a jackass travels, it won't come back a horse.

The deceased firmly declines offerings of fresh or artificial flowers or birds released in his honor.

Sleep not, you of the dead.

The definition of a truly beautiful doll is a living, breathing body, devoid of a soul. "An unyielding corpse, tiptoeing on the brink of collapse."

The human is no match for a doll, in its form, its elegance in motion, its very being. The inadequacies of human awareness become the inadequacies of life's reality. Perfection is possible only for those without consciousness, or perhaps endowed with infinite consciousness. In other words, for dolls and for gods. Actually, there's one more mode of existence commensurate with dolls and deities. Shelley's skylarks are suffused with a profound, instinctive joy. Joy we humans, driven by self-consciousness, can never know. For those of us who lust after knowledge, it is a condition more elusive than godhood.

Without knowing life, how can we know death?

Most meet death unprepared, armed only with ignorant familiarity.

The deceased hereby proclaims that on this day of this month, I have attained my own celebrated death.

The doubt is whether a creature that certainly appears to be alive really is. Alternatively, the doubt that a lifeless object might actually live. That's why dolls haunt us. They are modeled on humans. They are, in fact, nothing but human. They make us face the terror of being reduced to simple mechanisms and matter. In other words, the fear that, fundamentally, all humans belong to the void. Further, science, seeking to unlock the secret of life, brought about this terror. The notion that nature is calculable inevitably leads to the conclusion that humans too, are reducible to basic, mechanical parts.

The human body is a machine which winds its own springs. It is the living image of perpetual motion.

Just as luck appears in threes, misfortune also arrives three times.

A gaze averted in discomfort, a realization unspoken, advice unbidden. Without noticing, we welcome catastrophe.

How can you disprove this reality is genuine or an extension of false illusions generated by virtual signals?

Humans are nothing but the thread from which the dream of life is woven.
If dreams, consciousness, even ghosts are no more than rifts and warps in the uniform weave of the matrix.

If you don't believe in ghosts, you'll never know madness or schizophrenia, either.

There is no way to distinguish reminiscence from true memory.

Birds seek refuge in the heavens, fish dive deep into the sea.

Who can gaze into the mirror without becoming evil? A mirror does not reflect evil, but creates it.

Thus, a mirror bears a glimpse, but not scrutiny.

We weep for the bird's cry, but not for the blood of a fish. Blessed are those who have voice.

If the dolls could speak, no doubt they'd scream: "I didn't want to become human.”.

- Do you consider yourself happy?
- A nostalgic value, I suppose. At least I am free of qualms.